Miroase a iarnă. Însă oamenii sunt trişti. Am simţit asta ieşind de la metrou într-o zi când mă întorceam posomorâtă la rându-mi de la facultate. M-am uitat spre cele două bănci din dreapta gurii de metrou, pe ele fiind înşirate rânduri de cărţi date spre vânzare. Un bărbat le observa de la o oarecare distanţă. Totul e o afacere. Oamenii vând orice pentru bani, chiar dacă renunţă de multe ori la lucruri dragi; lucruri care, tăcute, le-au fost alături în momentele cheie ale vieţii lor. Oamenii vând bucăţi din viaţa lor pentru bani.
Această imagine m-a dus în trecut, atunci când acea ieşire de metrou avea cu o totul altă semnificaţie pentru mine. Acolo, pe timpul liceului, aproape zi de zi, ceva se întâmpla. Acolo am aşteptat de nenumărate ori prieteni dragi, ori ei m-au aşteptat pe mine; mi-am îmbrăţişat din suflet prietenii, le-am fost alături, am râs cu ei în hohote, nepăsându-ne de oamenii care ne judecă, am fost aruncată în zăpadă sau pur şi simplu m-am bucurat de prezenţa cuiva drag în timp ce ninsoarea ne încărunţea cu fulgi mari; am primit veşti bune sau mai puţin, am făcut planuri, am împărtăşit secrete, am dat cadouri, mi-am luat rămas bun...
Începând cu toamna aceasta trec singură prin acel loc. Aşa că tot ce simt e mirosul de iarnă si privirile oamenilor trişti. Nu sunt melancolică. Sunt doar studentă. Cu toţii suntem acum.
Dar aleg să nu fiu tristă. Aleg să mă bucur de timpul în care vom fi cu toţii acasă din nou. Si aleg să zâmbesc în cinstea acelor momente!
Vă mulţumesc tuturor.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu