Oameni de cultură

Pe vapor, în drum spre modestul orăşel Sulina, mi-a fost dat să întâlnesc un cuplu deosebit. În acea după amiază toridă, de la începutul lunii lui cuptor, stăteam pe unul din rândurile de scaune ale bătrânei nave "Banat", în aşteptarea începerii călătoriei de 4 ore către cel mai estic oraş al României. Privind curioasă la lumea ce roia frenetic în căutarea celui mai bun loc pentru admirarea peisajului, văd un bărbat cu un rucsac în spate şi o floare în ghiveci.

La prima vedere, analizându-l şi încercând să îi creez un profil (aşa cum fac cu toată lumea), nu apărea într-o lumină foarte favorabilă. L-am urmărit cum pune floarea pe scaunul din faţa mea, bagajul pe scaun, el aşezându-se pe următorul. Era un bărbat de înălţime medie, cu barbă scurtă, faţă rotundă şi bine făcut. Imediat lângă el, s-a aşezat o femeie, ce purta o fustă lungă vernil şi o bluză neagră, fără mâneci. Evident, călătoreau împreună. Şi ea avea o faţă rotundă, cu ochi mici şi negri, avea păr negru si scurt, iar pe cap purta o pălărie albă. Amândoi purtau ochelari de vedere şi aveau în jur de 30 de ani.

La ora unu şi jumătate vaporul a plecat. Un timp nu i-am mai urmărit pe cei doi pasageri ce stăteau faţă în faţă cu mine. Nefiind nici vorbăreţi, era uşor să îi treci cu vederea. Şi, mai mult decât atât, eram preocupată să mă uit în stânga şi în dreapta la împrejurimi. Când nu a mai părut interesant, am realizat că trebuie să îmi găsesc ceva de făcut 4 ore. Atunci mi-au atras atenţia.

Cei doi citeau. Nimic ieşit din comun până acum. Însă afişau un calm şi o linişte interioară pe care nu am mai văzut-o niciodată la altcineva. Ea îşi pusese picioarele pe un al doilea scaun, îndoite pe deasupra manerului ce la unea. Citea o carte intitulată "Amsterdam". Uneori ridica privirea şi se uita în jur, continuând apoi să citească. El se afundase în lectura ziarului "Dilema veche", parcă uşor încruntat. Erau calmi, senini, tăcuţi, cu toate acestea nu afişau niciun zâmbet adevărat şi nici nu vor afişa pe tot parcursul călătoriei.

Mi-am scos şi eu cartea, începând să citesc. Din când în când, nu mă puteam abţine să nu îi privesc. Mă linişteau, mă făceau să visez şi, involuntar, îi fixam cu privirea. Oare a existat vreo perioadă în istorie, în orice colţ al lumii, când prin "lume bună" la asta te refereai? Doar uitându-te la ei, îţi puteai da seama că sunt diferiţi. Vorbeau puţin, decât strictul necesar, aveau lecturi selecte (singurele ziare pe care am văzut că oamenii le citesc sunt cele de scandal), nu deranjau cu absolut nimic ceilalţi pasageri.

Poate nu am cunoştinţele necesare să descriu îndeajuns de bine impresia pe care mi-au creat-o. De fapt, sunt sigură că nu am. Însă poate o antiteză ar ajuta. La întoarcere, în drum spre Tulcea, pe cele două scaune din stânga mea stătea tot un cuplu. Aveau probabil până în 25 de ani. Nu vorbeau tare şi nici nu aveau ceva deosebit. În schimb atitudinea pe care o afişau era "suntem îndrăgostiţi, aşa că hai să stăm îmbrăţişati tot drumul, indiferent cât de cald ar fi, şi să ne ţucăm cel puţin o dată pe minut".

Nu am nimic împotriva cuplurilor, am văzut foarte multe chiar pe acest traseu. Doar că eu consider că toate au o limită. Oricât de ridicolă ar fi iubirea uneori şi oricâte lucruri ilogice ne-ar determina să facem, întotdeauna există o limită, mai ales după ce treci de vârsta adolescenţei. De aceea, să văd cupluri ca cel dintâi descris a fost o încântare pentru mine. Oameni culţi, citiţi, cu bunele maniere puse la punct, cu un aspect plăcut şi îngrijit, care nu atrag atenţia asupra lor - aceasta este tipologia pe care mi-ar plăcea să o văd mai des.

Mereu mi-am imaginat că voi deveni ca ei. Încă mai am timp şi îmi place să cred că sunt pe drumul cel bun. Iubesc arta, iubesc frumosul, iubesc tăcerea şi cuvintele în acelaşi timp. Am puterea să mă auto-educ, am voinţă şi speranţă. Într-o lume needucată, cu tineri lipsiţi de valori morale, eu cred în şansa mea.

Peste ani, sper să fac şi eu parte dintr-un astfel de cuplu. Ştiu că sunt o romantică, dar până şi eu mi-am pierdut speranţa în lumea asta, ajungând de la "noi" la "eu". Experienţa de mai sus, deşi frumoasă în esenţă, m-a ajutat să realizez cât de departe suntem cu adevărat de o societate complet civilizată.

Care este soluţia?