Nu am putut să nu observ cum una dintre caracteristicile generale ale românului este de a-şi da cu părerea. Ar putea deveni chiar sport olimpic şi cu siguranţă am fi medaliaţi. Nu mă refer la tot poporul român, dar sunt foarte mulţi care se încadrează. Să nu mă înţelegeţi greşit: nu am nimic împotriva criticii, însă nu agreez sub nici o formă critica lipsită de argumente. Să vă dau nişte exemple.
Ca fotograf amator, mi-am pus şi eu fotografii pe diverse site-uri, fie ele de specialitate sau nu, pentru a putea fi admirate, evaluate de oameni. Nu vreau să mă autoiluzionez, ştiu că fotografiile mele nu sunt excepţional de bune, dar mai ştiu că nu sunt nici groaznic de proaste.
Acum vine povestioara ironică. Tot publicul de naţionalitate străină a văzut în fotografiile mele potenţial şi, chiar dacă am întâmpinat şi critici, acestea cu fost întotdeauna constructive (îmi spuneau cum aş fi putut face fotografia mai bună din punctul lor de vedere) şi le-am apreciat. Şi ţin să mai precizez că toate aceste comentarii au venit de la persoane cu un portofoliu experimentat. Chiar mai mult de atât, un german a văzut în fotografiile mele potenţiale tablouri. A avut dreptate şi cu ajutorul lui am reuşit să şi vând.
Acum cred că antiteza o vedeţi şi singuri. Dragul meu popor român pare că este orb. Sau nu, poate că vede, însă nu ştie să perceapă sentimente. Personal, pun mult suflet în fotografiile mele (dovadă face şi acest articol) şi vă imaginaţi indignarea mea când prima reacţie a cuiva la o captură de-a mea este, citez, "ce dracu e asta", sau variaţii pe aceiaşi temă. Când site-ul pe care mi se întâmplă nu este unul de specialitate, nu pun la suflet. Însă s-a întâmplat şi pe un site care se vrea serios. Prima mea reacţie: bine, poate în comparaţie cu fotografiile acestui om, eu sunt o furnică ce încearcă să iasă cumva la suprafaţă. Am verificat. Nimic nu m-a impresionat. Criticul meu era doar cineva care încerca să atragă atenţia. Şi cam aşa se întâmplă de fiecare dată.
Ţin însă să mulţumesc, înainte să continui, celor care cu făcut excepţie de la regulă. Fotografilor români, pricepuţi, şi care cu ştiut să mă îndrume spre un rezultat mai bun.
Din păcate pot să îi număr pe degetele de la o mână.
Acum întrebarea care se pretează situaţiei ar fi: este normal? Înţeleg că nu sunt singura care mă izbesc de această "calitate" a românilor. Şi culmea este că nu cer aprecieri gratuite. Vreau doar explicaţii, bun simţ, normalitate. Altfel spus civilizaţie. Pentru că în loc ca propriul popor să mă ajute să devin mai bună, sunt înţeleasă mai bine de străini. "Ai mei" îmi taie aripile ca într-o operă simbolistă.
Visez că va veni si ziua răzbunării; zi în care voi putea spune: "Vedeţi, voi nu m-aţi vrut, dar am crescut şi singură!".
Voi cei care nu vă aflaţi printre critici, aţi fost vreodată în situaţia mea?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu