Mâine seară.

Ninge de ore întregi. Cine ar fi crezut că iarna se va întoarce la noi? Fulgi mici plutesc îngândurați și grei în lumina felinarului. Par niște pietricele minuscule, poleite cu aur datorită luminii ce dă impresia că se poate stinge în orice moment.

Banca pe care stau este rece; moartă. Privesc zăpada de sub ghetele mele. Sclipirile ei aurii nu mă impresionează. Mâinile îmi atârnă pe genunchi tânjind după căldură. Mintea îmi alunecă dintr-o ipostază în alta. Unde eram ieri la ora asta?

Ridic privirea. Simt cum vântul îmi zgârie obrajii plini de lacrimi. Poate că merit, mă gândesc. Un curent puternic ridică zăpadă de pe pământ și o mută câțiva metri mai încolo. Arată ca un suflet care nu își găsește locul. Cred că este al meu. L-am lăsat acum mult timp la cineva, iar el l-a pierdut... Cine este de vină?

Inima îmi bate atât de rapid încât mă doare. Orinde mă uit văd întuneric. Zăpada pare pătată, cerul prea departe, lumina prea slabă; totul pare imperfect. Doar trandafirul de lângă mine mai are viață, deși până și el pare înghețat. Îmi imaginez că dacă voi atinge cu degetul unul din țepii lui fără cusur, o picătură de sânge se va elibera și va cădea pe zăpada imaculată.

Mi-am pierdut până și identitatea. Sunt doar o fată nebună care stă impietrită de frig pe o bancă. Poate cu timpul voi deveni una cu peisajul. Nu asta îmi doresc. Dar nu pot spera la altceva... pentru că azi este mâine seară...