În această seară.

Privesc pe geamul mașinii clădirile, oamenii, străzile ca într-un film fără sonor. Fără să vreau ating geamul cu degetele. E rece.

Mașina frânează la semafor și se oprește. Privesc oamenii de pe trecere. Se asigură grijulii dacă toți șoferii au oprit apoi traversează. Printre ei e și un câine. Zâmbesc.

Realizez, în timp ce mașina accelerează, că acesta nu este locul unde vreau să fiu. Ce am greșit în planul meu? Nimic este răspunsul corect.

Problema este alta. Cu trecerea tipului dorințele se schimbă, ambițiile își pierd valoarea, visele se evaporă... Acum mulți ani îmi juram că nu o să plec niciodată din țară. „Aici m-am născut, aici rămân”, îmi spuneam. Acum îmi jur că o să plec cu prima ocazie. Îmi imaginez că dacă va fi să am o șansă, nu România mi-o va oferi.

Să privesc cum talentele sunt îngropate de vii, cum visele sun omorâte cu atâta cruzime... Nu pot; nu pot să stau și să privesc. Dar nici nu pot să fac ceva. M-au legat și pe mine.

Închid ochii pentru câteva secunde. În întuneric totul pare mai clar.

Apoi îi deschid.

O frână bruscă mă face să mă aplec involuntar în față.

Îmi închei nasturii de la haină unul câte unul, plătesc taximetristului și cobor din mașină.

Este frig afară. Niște fulgi mici cad de sus, acoperind gardurile și mașinile cu un strat subțire de gheață. Lumina felinarelor încălzește ușor atmosfera.

Bag mâinile în buzunare și mă rotesc stânga, dreapta privind în jur. Văd mișcare în partea mai puternic luminată. Mă îndrept într-acolo.

„Zâmbește, zâmbește”, îmi repet în gând.

Recunosc silueta din depărtare.

Când în sfârșit ajungem față în față, primesc un trandafir și o sărutare. E îndeajuns. Dar doar în această seară.