Noapte bună!

Când el este obosit, ea îi închide ochii și îl sărută de noapte bună.

Când el adoarme, ea nu mai există.

Când el visează, ea este în vis, un personaj fictiv, mereu prezent.

Când el deschide ochii speriat, trezit dintr-un coșmar, ea este acolo să îl liniștească, să îi spună că este lângă el orice ar fi.

Când el zâmbește în somn, ea speră undeva adânc în suflet că se gândește la ea.

Când el se agită sub pătura mototolită, ea îl atinge cu una din aripi și îl protejează.

Când ea doarme, el este mereu în sufletul ei.

Zăpadă lichidă

Când visele ți se îndeplinesc, pentru ce mai lupți?

Când tot ce vrei ai găsit, ce mai cauți?

Când ești acolo unde vrei să fii, încotro te îndrepți?

Când știi tot ce te interesează, ce mai înveți?

Când ești fericit, cum poți să nu râzi?

Când te îndrăgostești, de ce toate cele de mai sus îți pierd sensul?

Încă e iarnă, încă e frig. Dar nu simt, totul se topește. E iarnă. Și ce dacă? E cald. E plin de zăpadă (în stare lichidă). E plin de oameni ce alunecă pe gheață (toți par niște copii). Un ger complit se lasă seara...

Și ce dacă? Trebuie doar să crezi că e cald și gerul va dispărea; trebuie doar să crezi că e primăvară și fulgii de zăpadă vor părea petale de flori; trebuie doar să crezi că vântul este o mângâiere mai aspră și ți se va părea cald; trebuie doar să fii îndrăgostit ca să crezi atâtea aberații...

Speranțe

Poate că visele se îndeplinesc până la urmă.

Poate că iluziile nu sunt decât vise mai ascunse.

Poate că merităm cu toții un „și au trăit fericiți până la adânci bătrâneți”.

Poate că „niciodată” nu există.

Poate că cineva chiar prinde bucăți din dorințele noastre și le dă viață.

Poate că o privire înseamnă mai mult decât o sută de cuvinte.

Poate că există suflete pereche.

Poate că zăpada nu se topește.

Poate că ploaia nu ne atinge.

Poate că fericirea este altceva decât credem noi.

Poate că mâine totul o ia de la început.

Poate că vorbele nu ne rănesc, ci ne motivează.

Poate că uneori, fără să realizăm, atingem astrele.

Poate că putem citi gândurile unei persoane.

Poate că iubirea ține de toate acestea.

Poate că mă înșel.

Poate că nu știu ce vorbesc.

Poate că nu-mi pasă.

Poate că e mai bine așa.

Mâine seară.

Ninge de ore întregi. Cine ar fi crezut că iarna se va întoarce la noi? Fulgi mici plutesc îngândurați și grei în lumina felinarului. Par niște pietricele minuscule, poleite cu aur datorită luminii ce dă impresia că se poate stinge în orice moment.

Banca pe care stau este rece; moartă. Privesc zăpada de sub ghetele mele. Sclipirile ei aurii nu mă impresionează. Mâinile îmi atârnă pe genunchi tânjind după căldură. Mintea îmi alunecă dintr-o ipostază în alta. Unde eram ieri la ora asta?

Ridic privirea. Simt cum vântul îmi zgârie obrajii plini de lacrimi. Poate că merit, mă gândesc. Un curent puternic ridică zăpadă de pe pământ și o mută câțiva metri mai încolo. Arată ca un suflet care nu își găsește locul. Cred că este al meu. L-am lăsat acum mult timp la cineva, iar el l-a pierdut... Cine este de vină?

Inima îmi bate atât de rapid încât mă doare. Orinde mă uit văd întuneric. Zăpada pare pătată, cerul prea departe, lumina prea slabă; totul pare imperfect. Doar trandafirul de lângă mine mai are viață, deși până și el pare înghețat. Îmi imaginez că dacă voi atinge cu degetul unul din țepii lui fără cusur, o picătură de sânge se va elibera și va cădea pe zăpada imaculată.

Mi-am pierdut până și identitatea. Sunt doar o fată nebună care stă impietrită de frig pe o bancă. Poate cu timpul voi deveni una cu peisajul. Nu asta îmi doresc. Dar nu pot spera la altceva... pentru că azi este mâine seară...

În această seară.

Privesc pe geamul mașinii clădirile, oamenii, străzile ca într-un film fără sonor. Fără să vreau ating geamul cu degetele. E rece.

Mașina frânează la semafor și se oprește. Privesc oamenii de pe trecere. Se asigură grijulii dacă toți șoferii au oprit apoi traversează. Printre ei e și un câine. Zâmbesc.

Realizez, în timp ce mașina accelerează, că acesta nu este locul unde vreau să fiu. Ce am greșit în planul meu? Nimic este răspunsul corect.

Problema este alta. Cu trecerea tipului dorințele se schimbă, ambițiile își pierd valoarea, visele se evaporă... Acum mulți ani îmi juram că nu o să plec niciodată din țară. „Aici m-am născut, aici rămân”, îmi spuneam. Acum îmi jur că o să plec cu prima ocazie. Îmi imaginez că dacă va fi să am o șansă, nu România mi-o va oferi.

Să privesc cum talentele sunt îngropate de vii, cum visele sun omorâte cu atâta cruzime... Nu pot; nu pot să stau și să privesc. Dar nici nu pot să fac ceva. M-au legat și pe mine.

Închid ochii pentru câteva secunde. În întuneric totul pare mai clar.

Apoi îi deschid.

O frână bruscă mă face să mă aplec involuntar în față.

Îmi închei nasturii de la haină unul câte unul, plătesc taximetristului și cobor din mașină.

Este frig afară. Niște fulgi mici cad de sus, acoperind gardurile și mașinile cu un strat subțire de gheață. Lumina felinarelor încălzește ușor atmosfera.

Bag mâinile în buzunare și mă rotesc stânga, dreapta privind în jur. Văd mișcare în partea mai puternic luminată. Mă îndrept într-acolo.

„Zâmbește, zâmbește”, îmi repet în gând.

Recunosc silueta din depărtare.

Când în sfârșit ajungem față în față, primesc un trandafir și o sărutare. E îndeajuns. Dar doar în această seară.

Paradox

Deși sunt o fire singuratică, mi-e frică de singurătate.

Deși sunt puternică, nu o să pot trece niciodată peste.

Deși sunt deșteaptă, nu pot înțelege.

Deși sunt optimistă, nu mai pot spera.

Deși sunt aici, nu mă simt la locul meu.

Deși sunt o visătoare, realitatea mă afectează cel mai tare.

Deși sunt, nu pot exista.

Pentru că ești o parte din mine, chiar dacă nu vom forma niciodată un întreg.

Obsesii

Azi, mâine, în fiecare zi...

Am citit cărți. Mai lungi, mai scurte... Cărți simple, complexe... Dintre toate, pe câteva le-am declarat cărți de suflet.

„Ești țicnit! Oamenii nu mor!” striga intrigat unul dintre personajele lui Simon Van Booy unui copil în cartea „Viețile secrete ale îndrăgostiților”. Mi-am dat seama câtă dreptate are mult mai târziu după ce am citit cartea, răsfoind-o plictisită. Recitind citatul am realizat „Cum ar putea să o facă? Cum ar putea cineva să moară?”. Cu toții rămân în amintirea noastră, în suflele noastre. Nimeni nu dispare cu adevărat.

Amos Oz declară în cartea lui autobiografică următoarele: „În dragoste e ca la război”. Într-adevăr. Așteptarea momentului potrivit, tacticile bine stabilite, dar și atacurile surpriză sau deciziile mai puțin analizate, bazate pe instinct - toate acestea fac din dragoste un război al privirilor, al atingerilor...

Pe spatele cărții „Despre Roderer” - o carte care mi-a furat fiecare răsuflare până la ultima pagină - un critic spune „Împrieteniți-vă cu geniile, dar nu vă îndrăgostiți de ele”. Din nou adevărat. Geniile sunt niște nebuni raționali. Ei cunosc doar o lume a lor, total lipsită de sentimente și realitate. La fel ca fata din carte, a te îndrăgosti de un geniu devine a pluti printre iluzii în mod deliberat.

P.S. Am văzut acum câteva zile această fotografie care m-a lăsat fără cuvinte. Te face să te gândești că, cu toate că soldații nu au o viață atât de ușoară acolo, totuși acest tânăr și-a făcut timp și pentru acea pisicuță. Și apoi tot ce mai poți gândi este „De ce naiba au mai inventat războiul?”. Este o întrebare la care încerc să îmi răspund de ani. Dar poate nu gândesc cum trebuie. Nu știu. Explicați-mi voi.

Reînvață să trăiești

Spune-mi, îți amintești cum era? Cum era atunci când veneai la mine și îmi spuneai totul, când mă sunai, când povesteam ore întregi într-un parc al cărui nume și-a pierdut demult renumele...?

Spune-mi, îți amintești ce simțeai? Ce simțeai când vedeai reacțiile mele, când încercai să deslușești mimica feței mele, când ascultai râsetele, vocea...?

Spune-mi, îți amintești ce vorbeam? Îți amintești glumele, momentele amuzante? Îți amintești când am alergat, când am căzut, când am străbatut tot orașul într-o singură zi? Îți amintești cum era atunci?

Dar spune-mi, cum e acum? Ce simți? Ce îți amintești din ziua de ieri?

Vino la mine, sună la ușa și chiamă-mă afară. Nu de pe mess.

Spune-mi ce crezi, povestește-mi ceva; toate în „acel parc”. Nu pe mess.

Du-mă prin locuri unde nu am mai fost, ajută-mă să trec peste greutăți, fii lângă mine la propriu. Nu prin mess.

O CAMPANIE ANTI-MESS. „TRĂIEȘTE-ȚI VIAȚA ALĂTURI DE PRIETENI. NU PE MESS”

5 ore au trecut

Nu simt nimic. Ar trebui? S-a schimbat ceva sau totul a rămas o lungă listă de nedumeriri şi întrebări?

Mi-am scris lista de dorinţe. Sunt 10 la număr. Le-am tăiat cât mai mărunt posibil cu foarfeca şi le-am aruncat pe geam. Poate cineva va prinde un fragment din visele mele. Nu va şti probabil ce este şi ce ar trebui să facă cu el. Nu-i nimic. Nici eu nu ştiu. Şi totuşi continui să sper.

Nu îmi este somn. Stau cu capul pe pernă şi ascult veselia vecinilor. Încerc să fac distincţia dintre veselie şi hărmălaie. "E revelionul", mă gândesc. Aşa că rămân la prima variantă.

Încă nu îmi pot lua gândul de la acea listă. Nu mi-am dorit nimic imposibil, pentru că nu vreau să fiu rănită din nou de o iluzie. Dar ştiu cum este să speri în ceva irealizabil: deşi speri cu toată fiinţa ta, un colţişor din tine repetă frenetic "nu o să se întâmple", iar atunci când totul îţi este demonstrat te gândeşti "nu o să doară aşa rău; mă aşteptam"; dar te înşeli de fiecare dată.

Aşa că mi-am dorit nişte lucruri pe cât de banale pentru cei nepricepuţi în materie de vise, pe atât de complexe pentru mine, autoarea lor.

Doar dacă totul ar fi aşa cum ar trebui să fie... Dacă toţi ar şti ce ar trebui să ştie... Dacă toţi ar fi unde ar trebui să fie şi cu persoana potrivită... Doar atunci vom putea spune că un nou an a început.