2010. Un deja-vu?

Ar trebui să dorm acum, dar nu. Eu stau și scriu. Scriu planurile mele pentru 2010.

Îmi doresc să:

TRĂIESC - Să pot sări de undeva de sus și să strig învăluită într-o bucurie infantilă că pot să zbor;

IUBESC - Să îl simt, să îl aud, să-i ascult pașii venind spre mine;

RÂD - Să-mi curgă lacrimi de veselie și să pot să-mi păstrez zâmbetul chiar și atunci când apar nori pe cer;

RESPIR - Să trag aer în piept și, privind în jur, să realizez cât de frumoasă este viața dacă știi să trăiești, să iubești și să râzi;

Salvez ce am scris și mă duc în pat. Nu pot să dorm. Undeva, cumva, sufletul meu a rămas în trecut. Și asta constituie mai mult decât un motiv.

LA MULȚI ANI și un an nou plin de bucurii, împliniri și iubire!

Noapte în versuri

” I'm crazy like the rest of us

And I'm crazier when I'm next to him...”

Liniștea îmi pare prea tăcută la ora asta. Așa că dau drumul la muzică. Jason Mraz îmi ține companie. Nu îmi amintesc de când îmi place muzica lui sau cum l-am descoperit, dar aș putea asculta melodiile lui ore în șir fără să simt nevoia să le schimb. În ele mă regăsesc și îmi regăsesc inspirația când am nevoie.

” 'Cause you and I both loved

What you and I spoke of

And others just read of

And if you could see now...”

Deschid un joc de solitaire. Nu există joc mai relaxant pentru mine. Pentru că nu sunt niciodată atentă la joc în sine. Nu mă interesează dacă pierd sau câștig. Pe tot parcursul jocului mintea îmi este în altă parte. Printre amintiri demult pierdute, zâmbete sincere, momente neprevăzute. Și astfel îmi petrec seara: amintindu-mi trecutul, inventând povești, imaginându-mi viitorul.

” If it's a broken part, replace it

But, if it's a broken arm then brace it

If it's a broken heart then face it...”

Însă pretutindeni în jurul meu sunt semne - ceea ce uneori mă face să îmi pierd rațiunea. Aș vrea să cred în ele, aș vrea din tot sufletul ca ele să fie universal valabile. Dar undeva în subconștient știu că sunt doar coincidențe menite să pună la încercare sufletul persoanelor slabe ca mine.

” And all I really want from you is to feel me

As the feeling inside keeps building

And I will find a way to you if it kills me...”

Și apoi, la finalul zilei, tot ce mai pot spune este noapte bună...

” Well I tried to live my life and lived it so well

But when it's all over is it heaven or is it hell

So I better be happy now that no one can tell, nobody knows...”

All I want for Christmas is you

Am vrut să îi scriu lui Moș Crăciun să îi spun ce îmi doresc în acest an. Am luat o foaie de hârtie și ceva de scris, însă cuvintele nu vroiau să mă ajute.

Dragă Moș Crăciun...

Pauză. Scriu și o virgulă. Trec pe următorul rând.

Un alt an a trecut. Cred că am fost destul de cuminte și sper ca măcar una dintre dorințele mele să se îndeplinească la finele acestui an. Acestea fiind spuse, de Crăciun îmi doresc:...

Altă pauză. De data aceasta mult mai lungă. Nimic nu îmi trece prin minte. Ce aș putea să îmi doresc? Ce îmi pot dori și Moșul îmi poate aduce? Nu vreau lucruri materiale. Pentru că până la urmă ele devin nefolositoare și dispar. Și așa ajung să nu îmi doresc nimic de Crăciun. Dar totuși trebuie sa fie ceva... Oricât de mic și de neînsemnat. Îmi reprim rapid gândul că ar putea să existe. Las stiloul pe masă și mă ridic. În urma mea, penița se lipește de hârtie și cerneala începe să se întindă peste scrisul meu, formând o formă prea cunoscută: ♥ ...

Suflet de zăpadă

Azi ninge. Azi ne batem cu zăpadă. Azi suntem cu toții din nou copii.

Ești întins pe jos, pe pătura rece și albă. Cineva te-a pus la pământ. Nu are importanță cine, dar nici să te ridici nu te înduri. Privești cum fulgi mari cad în continuare din cer. Nu ți se pare frig. Ești prea ocupat să faci un îngeraș în zăpadă și să te ridici mândru de „capodopera” proaspăt creată. Nu te-ai pus bine pe picioare și un alt bulgăre te izbește. Începi să râzi și să cauți făptașul, însă toți au niște fețe nevinovate acum. Un alt atac surpiză te doboară la pământ. De data asta ai învățat mișcarea și îl tragi pe atacator după tine în zăpadă. Aruncați unul în altul cu bulgări neterminați și te ferești instinctiv. Oricum ești ud până la piele - de ce te mai ferești nici tu nu știi. Obosiți, sfârșiți printr-o îmbrățișare în semn de pace; sau mai bine zis o îmbrățișare cu scopul de a vă mai încălzi puțin. Hopa sus! Și de la început.

Undeva mai departe stă rațiunea ta și te privește. Știe că nu ai nevoie de ea în aceste momente. În schimb toate sentimentele tale sunt cu tine: bucuria, dragostea, entuziasmul... Sufletul tău s-a întors în timp. Prin această joacă lipsită de griji, infantilă, el se curăță de răutățile de zi cu zi. Păcat că zăpada se topește...

Dar, dacă știi să te bucuri, ea rămâne tot anul undeva adânc în suflet.

00:00 = Te iubesc

Totul se resetează acum.

Oare?

Până când?

Nimic nu s-a schimbat. Este doar o altă zi.

Oare?

Până când?

Rămâi același. Nu merită să îi lași să te schimbe.

Oare?

Până când?

Vino cu mine. Îți voi arăta ceva ce te va ajuta.

Oare?

Până când?

Stai jos. Îți voi povesti ceva ce nimeni altcineva nu mai știe.

Oare?

Până când?

Privește-mă în ochi. Ceea ce vezi este povestea noastră.

Oare?

Până când?

Ascultă. Te iubesc.

Știu.

Mereu.

Unde mă termin eu, începi tu

Dacă vântul este doar aer, și nu râsul lui?

Dacă picăturile de ploaie sunt doar apă, și nu ochii lui?

Dacă zăpada este doar gheață, și nu atingerea lui?

Dacă muzica este doar sunet, și nu vocea lui?

Dacă cerul este doar imagine, și nu iubirea lui?

Dacă zilele sunt doar timp, și nu prezența lui?

Dacă toate astea sunt adevărate, eu pentru cine scriu?

Mâine dimineață

O ceașcă de ceai aburindă, un petic de speranță, o iluzie instabilă, un pian îngânând, o pagină pe jumătate ruptă, un vis...

Mă răzgândesc, cercetez, privesc, ascult, scriu, visez...

O adiere, o mireasmă de iasomie, o atingere fină, un glas îndepărtat, o minune imaginată, o dorință inexplicabilă...

Mă apropii, inspir, simt, aud, cred, caut...

Plec, mă întorc; îmi doresc, renunț; privesc, închid ochii; scriu, șterg; simt, mă cutremur; ascult, îngân; caut, ce? ... Toate până mâine dimineață.

EL

Pentru fiecare baiat care o ține de mână...

Pentru fiecare băiat care sună doar pentru a vedea dacă este bine...

Pentru fiecare băiat care spune ”te iubesc” din suflet...

Pentru fiecare băiat care străbate jumătate de oraș doar pentru a o vedea...

Pentru fiecare băiat care așteaptă oricât este nevoie pentru a o vedea măcar cinci minute...

Pentru fiecare băiat care știe că deși nu îi demonstrează întotdeauna, ea îl iubește din tot sufletul...

Pentru fiecare băiat care ar face orice pentru ea...

Pentru fiecare băiat care spune ”ești frumoasă”...

Pentru fiecare băiat care îi aduce flori și o felicitare când este bolnavă...

Pentru fiecare băiat care îi aduce flori și o felicitare doar pentru că așa simte...

Pentru fiecare băiat care i-a deschis ușa...

Pentru fiecare băiat care a spus că ar muri pentru ea...

Pentru fiecare băiat care care chiar ar face-o...

Pentru fiecare băiat care a plâns în fața ei...

Pentru fiecare băiat care o sărută cu iubire...

Pentru fiecare băiat care o îmbrățișează când este supărată...

Pentru fiecare băiat care doar vrea să o țină în brațe...

Pentru fiecare băiat care îi spune secretele lui...

Pentru fiecare băiat care nu a râs niciodată de ambițiile ei...

Pentru fiecare băiat care a crezut în visul ei...

Pentru fiecare băiat care a încurajat-o să îl ducă la capăt...

Pentru fiecare băiat care i-a dăruit inima...

Pentru fiecare băiat care se roagă ca ea să fie fericită... chiar dacă el nu este...

Pentru EL...

Un moment fără tine

Taci! Te rog, te implor: taci! Măcar pentru o secundă nenorocită, taci... Măcar pentru un moment lasă-mă în liniște; lasă-mă să ies din această minciună. Taci și dă-mi timp să mă gândesc o clipă. Nu mă întreba la ce sau de ce. Nu mă întreba nimic. Tu doar taci.

Ce înseamnă pentru tine liniștea? A nu auzi nu echivalează cu a fi liniște. Pentru că vocile continuă să îmi răsune în minte, într-un ecou răgușit. Simt că mă înebunesc. Mă sfătuiesc, mă critică, mă ceartă, mă călăuzesc, mă îndrumă, mă fac să mă reîndrăgostesc de tine...

Te impor, taci!

Măsurând fericirea

- Când m-ai văzut cea mai fericită? îl întrebă șoptit ea, privind pământul și atingându-i ușor palma cu degetele.

Se simțea încurcat. Căută în minte momentele în care o văzuse râzând. Realiză că nu dăduse niciodată atenție reală fiecărui zâmbet. La o analizare rapidă ajunse la concluzia că ea este mereu fericită.

- Când te-ai angajat? ezită el.

Ea își retrase mâna. Ridică privirea și îl fixă insistent.

- Nu? Atunci când ți-ai cumpărat ultima pereche de pantofi? glumi el.

Zâmbi. O rază de lumină se reflecta în ochii ei. Clipi, iar pentru o secundă avu impresia că vrea să spună ceva, dar buzele nu i se clintiră.

El ridică din umeri, se sprijini de bancă și privi drept înainte. Știa că se dă bătut mult prea repede, dar îi era teamă să ducă jocul la capăt.

Îi atinse brațul aproape insesizabil, iar el întoarse capul în direcția ei. La vederea surâsului ei se liniști.

- De ce, întrebă ea, dacă mă vezi râzând crezi că sunt fericită? Pentru că în realitate în acele momente pot râde doar pentru că sunt cu tine...

De ce toamna frunzele mor?

Din copaci frunze galbene cad pe asfalt ca o ninsoare tristă. Vântul cald adie aproape insesizabil. Stau așezată la baza unui copac și privesc oamenii cum trec prin parc; singuri sau însoțiți. Deasupra lor un cer impecabil contrasteaza cu nuanțele toamnei. Este liniște și doar un murmur continuu se deosebește de foșnetul frunzelor. Văd o fată plângând. Stă pe o bancă dincolo de drum cu capul în mâini. Suspinele ei se încadrează în melancolia peisajului. Scoate din buzunar un obiect. Îmi seamănă cu o fotografie, dar nu sunt sigură. Plânsul ei nu îmi inspiră o poveste de dragoste; mai degrabă pierderea cuiva drag. O urmăresc cum își șterge lacrimile. Plânsul o năpădește din nou. Imaginea ei îmi este eclipsată din când în când de ceilalți trecători. Nimeni nu o privește. Sunt prea preocupați de ei înșiși. Se ridică și pleacă. Va căuta alinare în altă parte. Iau o frunză uscată în mână. Mă joc cu ea până se sfărâmă în sute de fragmente. Le las să îmi alunece printre degete. Vântul le împrăștie prin iarbă și alte frunze moarte. Privesc din nou cerul.

Lucruri... care dor

- Să iubeşti fără a fi iubit înapoi

- Să vorbeşti din suflet şi să fi ascultat cu urechile

- Să nu îţi poţi urma visele

- Să vrei, dar să nu poţi

- Să îţi fie atât de dor

- Să simţi că vrei să dai timpul înapoi

- Să spui adevărul şi să nu fi crezut

- Să fi îndrăgostit de o amintire

- Să traieşti în vise imposibile

- Să ştii, dar să nu poţi spune

- Să ţi se frângă inima şi să ierţi

- Să pierzi noţiunea realităţii

- Să fi privit şi nu înţeles

- Să îţi intrezică inima să uiţi

- Să asculţi minciuni permanente

- Să nu poţi înţelege de ce te doare

O alta poveste de iubire

E noapte; am ajuns din nou de unde am plecat. Incerc sa nu ma mai gandesc, desi asta e tot ce fac. Ma simt departe de tot. Departe de adevar, de dreptate, de ratiune. Dar nu imi pasa. Pentru ca inca mai am amintirile. Am zeci de clisee ce sa succed haotic in momentul in care inchid ochii. Ele ma fac sa zambesc in timp ce lacrimi imi inunda ochii si obrajii. Apoi ii deschid si realizez cum trecutul a luat locul prezentului. Vreau sa ies din acest joc. Dar nu pot... Mi-e prea dor...

Mereu si mereu acelasi lucru, aceleasi imagini, aceleasi sentimente. Sper ca timpul sa ma ajute sa uit. Dar nu face decat sa le imprime si mai adanc in sufletul meu, lasandu-mi cicatrici. Ma uit la ele si simt cum doare. Fiecare cuvant pe care nu l-am spus, fiecare idee pe care am lasat-o sa zboare, fiecare intamplare pe care nu am dus-o pana la capat.

Am nevoie de alinare. Privesc in jur, dar tot ce vad apartine trecutul. Nimic nu mai este al meu. Si imi lipseste timpul in care era. Si inchid din nou ochii pentru ca povestea sa o ia de la inceput.

Atunci sau acum?

Vara s-a terminat. Cred. Adica ce alceva s-ar intampla odata intoarsa in Bucuresti. Daca e sa fac un calcul am ajuns acum 6 ore. Ieri eram acolo, fericita. De fapt nu chiar - ieri la ora asta dormeam. Ma astepta un drum lung.

Acum m-am reintors la rutina, la banalitate, la nimic concret. Stau din nou in fata unui monitor si revad cuvintele pe care le scriu. Ciudat - asta am facut toata vara. Dar macar atunci aveam un scop. Scriam o carte. Sunt multumita de rezultat; in fond si la urma urmei este prima mea tentativa dusa pana la capat. Acum am un nou scop (care imi pare din ce in ce mai ireal): sa o public. Dar mai am pana atunci. Mai am schimbari, idei. Nu stiu cine ma sustine. O face cineva pana la urma? Toti ce sunt nevoiti sa isi dea cu parerea au numai cuvinte de genul "fumos" ori "interesant"... Nimic constructiv. Mai bine ma sustin singura. Sper sa nu cad.

Continui sa cred in mine, in el, in tot ce fac, in ziua de azi, in ceva mai bun. Nu stiu ce altceva sa fac. M-am saturat sa ma mint. Si totusi continui sa o fac. Refuz sa accept realitatea. Macar nu mi se spune degeaba ca sunt o romantica incurabila. Nu ma plang; maine va fi mereu mai bine...

Si ce daca - Directia 5

"Si ce daca nu pot dormi
Si ce daca noaptea e zi
Port in minte cuvintele tale, furtuna ta draga
Si ce daca lumea e rea si posaca si nu ne vrea
Eu te vreau, tu ma vrei,
Lumea noastra e OK si imi e draga

N-am avere decat iubirea
Nu, nu, n-am ambitii decat fericirea
Da, da, te am pe tine si lumea intreaga e a mea

Si ce daca ploua mereu
Si e ceata in jurul meu
Tu imi apari ca un val
Si ma aduci la liman si la viata
Si ce daca viata e asa complicata
In viata mea
Totu-i simplu de cand te-am vazut surazand prima data."

Alo, sunt eu...

- Alo? am raspuns.

- Alo, sunt eu ... am auzit o voce stinsa, dar foarte calda la celalalt capat al telefonului. Nu recunosteam persoana, insa ceva ma fascina la acel glas si ma simteam ca si cand cele 3 cuvinte rostite mi le furasera pe ale mele.

- Tu? am soptit. Nu stiam de ce am spus asta.

- Sunt eu, cea pe care ai uitat-o acum mult timp. Sunt eu care stia sa rada din suflet, sa vorbeasca din inima. Sunt cea care stia sa iubeasca si sa traiasca in acelasi timp, cea care stia sa ierte, sa inteleaga.

- Ne cunoatem? am intrebat intr-un moment de ezitare al ei.

- Sunt cea, continua ea ca si cand nu ar fi auzit spusele mele, pentru care prietenia facea parte din rutina zilnica. Cea care visa cu ochii deschisi chiar si atunci cand prea multa lumina o inconjura. Sunt cea care stia, dintr-o simpla conversatie, sa faca o mica opera de arta, sculptand cuvintele, intelesurile, expresiile. Sunt cea care putea sa-si umple sufletul cu speranta chiar si atunci cand totul mergea impotriva curentului. Stiam sa fac planuri si sa le urmez nu intocmai, dar in stilul meu caracteristic. Iti amintesti de mine?

- Tu ...

- Unde m-ai lasat?

Over and over again

Traim intr-o lume in care reusim sa ne planificam in orarul nostru - si asa incarcat - o multime de nimicuri. Cu toate acestea nu ne gasim un strop de timp in care sa facem si lucruri care chiar conteaza. Nu gasim timp ne gandim la cei din jur: cine sunt ei cu adevarat, ce simt, ce vor, ce cred. Si poate si mai important si mai ingrijorator este faptul ca nu gasim timp nici macar pentru noi: cine esti cu adevarat, ce simti, ce vrei, ce crezi. Chiar daca in aglomeratia de nimicuri aceste lucruri par neimportante, ele sunt defapt esentiale. Cine sunt? Cine sunt, cine cred ca sunt si cine as vrea sa fiu? Sunt cea care isi pierde timpul analizand si nu actionand. Cred ca sunt cea care pot aduce o schimbare. As vrea sa fiu cea care sa nu mai isi pune atatea intrebari. Ce simt? Frustrare. De ce? Pentru ca atunci cand cred ca aflu ce caut mi se dovedeste ca mi-am dorit acel lucru atat de mult incat am pierdut esentialul. Ce vreau? Mi-as dori sa inteleg unde am gresit. Ce cred? Cred ca pot; pot sa trec mai departe. Trebuie.

Este 11 si 11. Se spune ca trebuie sa iti pui o dorinta. Gata! De cele mai multe ori mi se indeplinesc. Coincidenta. Dar apoi imi doresc sa nu-mi fi dorit niciodata acel lucru pentru ca nu face decat sa aduca mai multa suferinta. Asta pentru ca nu imi doresc niciodata lucruri materiale. Dorintele mele tin de sentimente. Si atunci cand te joci cu sentimentele... Te arzi. De fiecare data.

Doare. Dar mereu sper ca maine va fi mai bine. Toate par mai bune a doua zi chiar daca pentru putin timp. Asa ca astept ziua de maine. Astept ziua in care ceva se va schimba. Si asta pentru a o lua din nou de la inceput...

Mici perfectiuni intr-o mare lume imperfecta

Eu port ochelari de vedere. Si am observat ceva: atunci cand ii dau jos totul pare mai frumos. Tocmai pentru ca este neclar pentru mine. Imperfectiunile devin prea putin vizibile.

Si asa incepe ... Stateam intr-o zi pe balcon si priveam afara - fara ochelari - la micuta mea lume perfecta. Si ma gandeam: de ce nu poate fi asa si in viata. Sa putem sa ne dam jos ochelarii sufletului si sa privim fara pretentii, remuscari sau sperante in jur. Sa vedem lumea asa cum vrem noi sa o vedem. Totul este o iluzie, intr-adevar, dar de ce sa cauti perfectiunea o viata, cand poti sa camuflezi imperfectiunea. E ca un joc. "Cap ou pas cap?"

Warm and beautiful

"A love so warm and beautiful

Stands when time itself is falling

A love so warm and beautiful

Never fades away"

Frumos, nu? Versurile acestea imi creaza o stare stranie de fiecare data cand le aud. Stiu ca melodia in sine nu este extraordinara, dar transmite atatea!

Desi versurile vorbesc despre o iubire ideala nu poti spune ca exagereaza, ci mai degraba stimuleaza imaginatia. Cine nu ar vrea sa simta ca traieste printre versurile acestui cantec, ca totul este perfect si nu are nevoie de realitate.

"Stands when time itself is falling..."

Nici nu mai e nevoie de cuvinte pentru a completa acest vers. Pentru ce? Uneori cuvintele sunt de prisos. Un gest, o privire valoreaza mult mai mult. Dar societatea ne-a facut dependenti de vorbe. Ne e greu sa intelegem sau sa ne expimam fara ele.

"A love so warm and beautiful..."

Ai trait vreodata intr-o lume in care doar acel cineva conteaza, in care esti doar tu si X? O planeta a voastra unde imbratisarile sunt singura hrana existenta, iar oxigenul este inlocuit de dragoste. Unde gandurile nu exista pentru ca sunt inghitite de apele adanci ale viselor.

"Never fades away..."

Niciodata este un cuvant atat de instabil. Cand iubesti vrei ca niciodata sa nu se termine, iar cand totul se ruineaza vrei sa nu mai simti niciodata acea durere. Dar totusi acest "niciodata" nu il respecti niciodata. Vrei sa nu mai fi ranit si totusi vrei sa iubesti si sa fii iubit. Dar a iubi inseamna a simti durerea. A fi ranit inseamna a iubi. Cat de ilogic! Si totusi asta este normalitatea aici, pe Pamant. Poate pe planeta fiecaruia este altfel. Sau poate ca tot ce avem nevoie e "a love so warm and beautiful" pentru a descoperi.

Why I dance?

"When I dance I cannot judge, I cannot hate, I cannot separate myself from life. I can only be joyful and whole. That is why I dance."

Cand dansez nu pot sa judec, nu pot sa urasc, nu pot sa fac distinctia dintre mine si viata. Nu pot decat sa fiu fericita si implinita. De aceea dansez.

Ultimul razboi

Aveai ochii inchisi si in ciuda durerii, simturile ti se ascutisera. Pentru un moment nu ai inteles cum de ai ajuns sa fi aruncat in spate. Nu asa trebuia sa fie. Tu luptai! Erai acolo, in mijlocul actiunii, iar acum simti sub tine doar iarba lunga si plina de namol. Adrenalina din corp inca iti face inima sa bata accelerat. Mirosul armelor te innebuneste si simpla idee ca nu poti lupta alaturi de camarazii tai te face sa iti pierzi din ratiune. Stai nemiscat nu din cauza ca vrei, ci pentru ca lovitura pe care tocmai ai primit-o ti-a fost fatala. Inca esti constient de tot ce te inconjoara, insa simti cum totul incetineste: bataile inimii devin din ce in ce mai rare, zgomotul bataliei devine un slab fundal sonor, strigatele si incurajarile soldatilor iti rasuna in urechi creand un ecou infiorator. Durerea ranii este amplificata de durerea imposibilitatii de a actiona. Dar usor realizezi ca pentru tine tot ce traiesti acum este "mult zgomot pentru nimic". Mintea refuza sa iti mai reproduca realitatea. Se pierde intr-un labirint de amintiri. 

Copilaria... Atunci nu erai asa. Erai doar un pusti fascinat de arta militara, insa care nu realiza adevarata sa valoare. Visai sa ajungi sa te lupti, sa poarti razboaie pentru tara ta - fara a realiza insa ca ea este prima in stare sa te omoare. Dar este atat de usor sa spui! "Ce vrei sa te faci cand vei fi mare?" Soldat! Un cuvant si gata. Ai stabilit un viitor.

Apoi ai mai crescut. Ai luat totul in serios. Stiai ca acesta este destinul tau. Erai atat de orbit de falsa lui stralucire incat nu vedeai toate lucrurile la care trebuia sa renunti.

Ai avut prieteni. Insa nu ai avut niciodata timp sa ii cunosti destul de bine. Viata ta a devenit serviciul tau. Ei intelegeau. Asa iti spuneau, ca te incurajeaza. Undeva in sufletul lor vedeau adevaratul sfarsit; nu cel pe care il vedeai tu pentru tine.

Credeai ca peste ani vei avea o familie. Copii vor alerga in fata casei strigand: "E tata! S-a intors acasa!". Departe de tine acest viitor. Cu toate acestea privesti partea buna: nu are cui sa ii para rau dupa tine.

Dar regreti? Bineinteles ca nu. Daca ar fi sa o iei de la capat ai face la fel. Acesta esti tu.

Revezi momentele cand radeai cu ei, cand povesteati cu totii sau cand faceati nevinovate nazbatii. Toate acestea au fost clipele tale de pauza dintr-o viata plina de reguli si durere. Prietenii tai poate ca vor plange dupa tine, dar stiu ca lumea are nevoie de oameni ca si tine.

Momentele cand v-ati cunoscut iti strabat mintea bulversata de evenimentele ce se succed prea rapid. Iti amintesti lucrurile pe care nu ai apucat sa le spui si regreti pentru prima data. Ai fi putut. De ce nu ai facut-o? Dar te rogi ca ei sa inteleaga si sa isi aminteasca cat de mult i-ai iubit.

O bubuitura puternica provoaca un inconfort inutil urechilor tale. Chiar ai fi putut sa te lipsesti de el in ultimele momente de viata. Dar poate a fost menit sa iti aminteasca ca scopul tau a fost sa lupti. Si asta ai facut cu mandrie.

Cu toate ca iti doresti ca aceasta agonie sa se termine mai repede, te agati de viata cum poti mai bine. Nu vrei sa pleci pentru ca mai ai atatea de facut! 

Secundele se scurg nepasatoare fata de tine, un mic punct al universului ce e pe cale sa dispara. Mintea ti se reseteaza brusc obligandu-te sa dai drumul vietii. Si o faci stiind ca pentru tine acesta a fost ultimul razboi...

VOI stiti...

Chiar daca voi stiti ca nu pot zbura, nu inseamna ca trebuie sa imi taiati aripile; deoarece, undeva in adancul vostru, simtiti ca speranta este tot ce avem - asa ca dati-i o sansa.

Chiar daca voi stiti ca nu sunt perfecta, nu inseamna ca trebuie sa ma faceti; pentru ca nu poti metamorfoza imperfectiunea unui perfect ce se preface. 

Chiar daca voi stiti ca numai vorbele sunt de mine, nu inseamna ca trebuie sa ma reduceti la tacere; fiindca mai tarziu ma veti implora sa mai spun inca ceva.

Chiar daca voi stiti ca visele sunt facute pentru a fi visate, nu ma treziti; pentru ca realitatea nu ma va primi in bratele ei si voi ramane pe dinafara.

Chiar daca voi stiti ca durerea poate fi alinata, lasati-ma sa o simt; deoarece numai astfel voi reusi sa ma pregatesc adecvat pentru mai departe.

Chiar daca voi stiti ca nimic nu dureaza vesnic, stiti ca pentru existenta noastra platim cu viata, stiti ca totul isi gaseste un sfarsit... toate astea nu inseamna ca trebuie sa ma obligati sa uit; pentru ca uitarea este doar negarea trecutului.

Chiar daca voi stiti ca cu cat voi urca mai mult cu atat voi cadea mai de sus, lasati-ma sa urc in continuare; deoarece nu voi cadea - determinarea ma va prinde inainte sa ating pamantul, dar poate mandria ma va zgaria putin.

Si pentru ca voi stiti, am si eu o intrebare: cum de iubirea sfideaza toate aceste legi?

Aripile iubirii nu pot fi vazute; ele cresc inlauntru si nimeni nu le poate reteza.

Iubirea este perfecta si ne face pe noi sa parem niste nebuni perfecti.

Iubirea nu tace; ea vorbete permanent, dar nu prin cuvinte.

Atunci cand iubesti nu atingi realitatea; traiesti intr-un foarte lung si frumos vis.

Iubirea provoaca cele mai adanci rani, dar cu cat doare mai tare cu atat iubesti mai mult.

Eternitatea iubirii nu poate fi explicata. Ea, pur si simplu ESTE vesnica.

Atunci cand simti ca ai sa cazi din cauza iubirii nu ai sa o faci pentru ca aripile sale te vor tine mereu in varf.

Explicati-mi, va rog. Pentru ca voi stiti.

Cand ai nevoie de dragoste - Mircea Cartarescu

Cand ai nevoie de dragoste nu ti se da dragoste.

Cand trebuie sa iubesti nu esti iubit.

Cand esti singur nu poti sa scapi de singuratate.

Cand esti nefericit nu are sens sa o spui.

Cand vrei sa strangi in brate nu ai pe cine.

Cand vrei sa dai un telefon toti sunt plecati.

Cand esti la pamant cine se intereseaza de tine?

Cui ii pasa? Cui o sa ii pese vreodata?

Fii tu langa mine. Gandeste-te la mine,

Poarta-te tandru cu mine, nu ma chinui, nu ma face gelos,

Nu ma parasi caci n-as suporta inca o ruptura.

Fii langa mine, tine cu mine.

Intelege-ma, iubeste-ma, nu-mi trebuie partuze, nici conversatie,

Fii iubita mea permanenta.

Hai sa uitam regula jocului, sa nu mai stim ca sexul e o jungla,

Sa ne atasam, sa ajungem la echilibru.

Dar nu sper nimic. Nu primesti dragoste

Cand ai nevoie de dragoste.

Cand trebuie sa iubesti nu esti iubit.

Cand esti la pamant nicio femeie nu te cunoaste.

Announcement...Anyone?

Caut pe cineva. Nu vreau sa imi fie iubit, prieten, parinte ori frate. Vreau doar sa fie acolo pentru mine. Sa stiu ca va fi gata mereu sa ma asculte orice as avea de spus; sa stiu ca imi va raspunde la telefon de ori de cate ori sun la orice ora din zi sau noapte chiar daca nu am nimic de spus si sun doar pentru ca vreau sa stiu ca e acolo pentru mine; sa stiu ca oricat de multe greutati imi va oferi viata va fi acolo cu o simpla imbratisare; sa stiu ca pentru orice intrebare imi va gasi un raspuns oricat de naiv ar fi acesta; sa stiu ca voi avea la cine sa alerg, cu cine sa ma intalnesc, cu cine sa rad sau sa plang, cu cine sa povestesc pana cand toate povestile lumii vor fi spuse; sa stiu ca nu imi vor trebui cuvinte ca sa comunic, ci doar priviri; sa stiu ca pentru noi timpul nu exista, pentru ca atunci cand suntem impreuna putem sfida orice regula. Nu cer sa avem atat de multe lucruri in comun; nu cer sa imi semene intru totul; nu cer sa fie copia mea. Existenta sa va fi indeajuns.

Ce sunt in stare sa platesc pentru toate acestea? Cu siguranta nu voi plati in bani, obiecte ori alte lucruri materiale deoarece ceea ce cer este nepretuit. De aceea voi plati cu aceiasi moneda.

Nu ii voi fi iubita, prietena, parinte ori sora. Voi fi acolo pentru el. Voi fi gata mereu sa ascult orice va avea de spus; ii voi raspunde la telefon de ori de cate ori ma va suna la orice ora din zi sau noapte chiar daca nu are nimic de spus si suna doar pentru ca vrea sa stie ca sunt acolo pentru el; oricat de multe greutati ii va oferi viata voi fi acolo cu o simpla imbratisare; pentru orice intrebare ii voi oferi un raspuns oricat de naiv ar fi acesta; va avea la cine sa alerge, cu cine sa se intalnesca, cu cine sa rada sau sa planga, cu cine sa povestesca pana cand toate povestile lumii vor fi spuse; nu ii vor trebui cuvinte ca sa comunice, ci doar priviri; pentru noi timpul nu va exista, pentru ca atunci cand vom fi impreuna vom putea sfida orice regula.

Se ofera cineva?

Just impossible

Lupta pe care nu o poti castiga niciodata este lupta cu tine insuti.

I will never say goodbye...

Nu pleca, nu ma lasa singura... Mai ramai. Avem atatea sa ne mai spunem. Avem atatea planuri, atatea promisiuni. Nu vreau sa traiesc sentimentul despartirii de tine. Nu vreau sa vorbesc despre tine la trecut. Vreau sa te simt in continuare aproape, desi esti atat de departe. Vreau ca tu sa stii in continuare toate secretele mele - asa cum a fost de cand ne cunostem. Nu renunta. Te implor lupta pentru noi, toti ce te cunostem. E greu, stiu. Si poate ca vorbele mele nu au niciun rost acum. Dar nu pot sa cred ca este prea tarziu. Niciodata nu este prea tarziu. Speranta este cea care mi-a mai ramas, alaturi de poze, amintiri, melodii, lacrimi... As da orice, orice, numai sa mai avem o a doua sansa... Si continui sa sper; pentru ca refuz sa imi iau adio!

Crezi in iubire?

"Crezi in iubire?" am fost intrebata.

Cea mai buna intrebare care mi-a fost pusa in ultimul timp. M-a pus pe ganduri. Si primul lucru care mi-a trecut prin minte a fost "Dar ce este iubirea?" . Cum poti crede in ceva ce nu poti defini?

Si am raspuns: "Daca iubirea este sentimentul care iti da impresia ca poti zbura, atunci cred... Daca iubirea este sentimentul care iti da speranta cand totul pare impotriva ta, atunci cred... daca iubirea este ceea ce vedem in filme, atunci nu cred"

A fost un raspuns fulger, ce mi-a trecut imediat prin minte, dar daca ma gandesc mai bine as avea cate ceva de schimbat.

Iubirea este ceva ireal. Nu este un obiect ori o persoana. Este o combinatie de sentimente, trairi, ganduri. Toate, impreuna, induc o stare euforica persoanei "bolnave" de iubire.

In primul rand a fi indragostit este o stare; o stare placuta pe care o ai in prezenta unei anumite persoane si care te obliga sa vezi intotdeauna parte luminoasa a evenimentelor. Simti ca acea persoana este totul, ca in jurul ei se invarte lumea ta. Este placut sa o vezi, placut sa ii simti prezenta sau atingerea (intentionata sau nu), placut sa ii auzi vocea. Fie ca acest sentiment este impartasit sau nu, de obicei simptomele sunt aceleasi: batai accelerate ale inimi, mers incet si, cum s-ar mai spune, "cu capul in nori", ras nemotivat, bucurie infantila, visare cu ochii deschisi. De tratat nu se poate trata decat prin metode radicale, cum ar fi dezamagirea. Daca simptomele inceteaza fara motiv inseamna ca a fost o alarma falsa si ca ceea ce ai trait nu a fost iubire.

Cam asa as defini iubirea intr-un mod comic. Dar redevenind serioasa as spune ca IUBIREA este cel mai pur sentiment pe care il poate simti cineva; este sentimentul pe care il ai cand te atinge, cand iti vorbeste, cand te asculta, cand stii ca e langa tine. Imagineaza-ti ca este ca o inima desenata pe bancile scolii. Intr-una din jumatati esti tu, cu sentimentele tale. Daca acestea ajung sa treaca in cealalta jumatate este o iubire implinita; nu neaparat vesnica, dar implinita. Dar daca se izbesc de zidul dintre jumatati atunci devine o iubire singuratica si trista. Pentru ca este mult mai greu sa porti povara iubirii de unul singur; pentru ca dincolo de bucurie se afla o prapastie pe marginea careia stai de fiecare data cand esti singur si te uiti in jos la ce putea fi si nu este; pentru ca incetul cu incetul aceasta iubire se stinge, dar nu dispare niciodata, iar a purta o iubire neimpartasita o viata este mai dureros decat sa pierzi o iubire consumata.

DAR... A iubi este a nu-ti pasa. A iubi este a simti ca traiesti. A iubi este a vedea invizibilul. A iubi este natural..

( Inspirata de Teo, my best friend.. ea a inceput discutia :-P )

As vrea sa stiu...

As vrea sa stiu ce simt ceilalti, ce cred, ce vorbesc cand eu nu sunt acolo. As vrea sa fie mai usor. Sa nu existe cuvantul "complicat". Mi-as dori sa nu mai simt niciodata cum e sa sa spui "Iubesc" si sa ti se raspunda "Degeaba".  As vrea sa nu mi se spuna adevarul, ci varianta cea mai apropiata de sufletul meu. As vrea sa vorbesc; nu de la distanta. As vrea sa vorbesc fata in fata cu X; sa vad sentimente, priviri. Si, daca nu cer prea mult, as vrea sa fie totul asa cum ar trebui sa fie, nu asa cum este. Mi-ar place ca fiecare cuvant sa valoreze; nu numai pentru mine. As vrea sa cred ceea ce spun, ceea ce gandesc; si ca ceilalti sa creada in sentimentele pe care mi le trimit mie. As vrea sa ascult; nu o melodie, ci promisiunile lor. Promisiunile ca va fi mai bine, ca ceva se va schimba. As vrea sa isi doreasca, sa simta, sa vada, sa asculte. Mi-as dori ca visele sa nu fie facute doar pentru a crede in ele, ci sa fie facute pentru a se indeplini. As vrea sa stiu cum e sa visezi cu ochii deschisi si sa te trezesti tot intr-un vis. As vrea sa vad dincolo de adevar; as vrea sa vad in suflet. As crea rauri, as muta munti daca as stii ca cineva va fi mereu acolo sa ma prinda daca va fi sa cad in prapastia dintre ele. Mi-ar placea sa se schimbe ceva, sa apara primavara in sufletul meu; dar este imposibil pana cand gheata din sufletul lor nu se va topi. As cauta fericirea, dar nu pot; ei ar trebui sa o creeze pentru mine. As vrea sa simt, nu sa ma fac ca traiesc. As vrea ca durerea sa nu existe in realitate, ci numai in povestile demult uitate. As vrea sa gasesc un raspuns la toate; sa uit cum e sa ti se raspunda cu "nu stiu". Dar nu as vrea sa uit niciodata cuvantul "prietenie" pentru ca el ma ajuta sa merg mai departe, dar tot el ma face sa simt ce inseamna bucuria si tristetea, dragostea si ura, surasul si seriozitatea. As vrea sa nu ii uit niciodata pe ei; ei ma definesc, ma fac sa fiu ceea ce sunt. As vrea sa stiu cum e sa stii ce nimeni nu a stiut vreodata...