Unde găsim inspiraţia?

Sunt sute de locuri şi de oameni minunaţi în lume... Nu ştii când sau de unde se va ivi şansa să te bucuri de farmecul lor. Ceea ce mă face să spun aceste lucruri este o curioasă, dar plăcută întâmplare. Să vă povestesc.

Se face cum că îmi citeam mail-urile între 2 proiecte săptămâna trecută. Şi, navigând plictisită dintr-o pagină în alta, am găsit eu nişte concursuri pe studentie.ro. Mi-a atras atenţia unul care oferea o invitaţie la concertul lui Mircea Baniciu. Mi-am spus: de ce nu? Aşa că m-am înscris. Ba mai mult, văzând că mai sunt şi alte competiţii în desfăşurare, m-am mai înscris şi la unul ce oferea bilete la teatru.

Am tot urmărit în acea zi să văd dacă s-au mai înscris si alţii şi dacă au afişat câştigătorii celor două invitaţii la concert. Ironic, s-au înscris doar trei persoane cu tot cu mine. Şi mai ironic este că am fost singura care nu am câştigat.

Probabil vă imaginaţi cât de ghinionistă mă simţeam. Dar am dat repede uitării întâmplarea şi mi-am văzut de treabă.

La două zile după, aşteptând metroul, m-am gândit să verific dacă am vreun mail important. Şi surpriză: câştigasem o invitaţie dublă la teatru. Mai exact la piesa "România. Închis pentru inventar" ce urma să aibă loc la Teatrul de pe Lipscani.

Nu am cuvinte să explic cât de mult m-a impresionat această piesă. Deşi actorii nu au folosit deloc cuvinte, mesajul a ajuns la mine probabil de sute de ori mai puternic, mai viu şi mai real. Am zâmbit şi am suspinat alături de cei trei actori talentaţi, am simţit fericirea pentru lucruri mărunte, dar şi frustrare. Nu voi dezvălui acţiunea, însă o oră cât a durat piesa am învăţat să înţeleg o lume în care nu am trăit mai bine decât a putut cineva vreodată să mi-o ilustreze prin cuvinte ori amintiri.

Povestea nu se opreşte aici. M-am înscris din nou la concursul de săptămâna următoare şi am câştigat din nou o invitaţie dublă de data aceasta la piesa "Noi" tot la Teatrul de pe Lipscani. A dat norocul peste mine.

Din nou, sâmbătă seara am mers la teatru. Din nou, o încântare. De data asta de 6-7 ori mai mulţi actori au reuşit în două ore să mă facă să râd cu lacrimi pentru ca mai apoi lacrimile să se transforme în durere. Şi viceversa. Sunt scene care mi s-au întipărit atât de adânc în memorie şi în suflet încât îmi pare banal acum să mă mai întorc la viaţa mea de zi cu zi.

Uitasem că ştiu să simt până să am ocazia să merg la aceste spectacole extraordinare. Când văd oameni atât de talentaţi, frumoşi, sensibili, hotărâţi şi pasionaţi mă încarc cu energie pozitivă. Ei sunt inspiraţia mea, călăuza şi aspiraţia mea. Într-o lume materialistă, oarbă la nevoile altora, snoabă şi însetată de scandal, mă bucur enorm că încă există oameni a căror pasiune creşte ca firele de iarbă prin crăpăturile din ciment.

Şi ca să îmi închei mica mea poveste (şi pentru că ora e târzie) vă recomand tuturor să mergeţi să vedeţi spectacolele pe care le-am menţionat mai sus mai ales dacă simţiţi că ceva lipseşte din viaţa voastră.

Mie îmi lipsea inspiraţia. Şi iată că am regăsit-o.

Peisaj urban

Miroase a iarnă. Însă oamenii sunt trişti. Am simţit asta ieşind de la metrou într-o zi când mă întorceam posomorâtă la rându-mi de la facultate. M-am uitat spre cele două bănci din dreapta gurii de metrou, pe ele fiind înşirate rânduri de cărţi date spre vânzare. Un bărbat le observa de la o oarecare distanţă. Totul e o afacere. Oamenii vând orice pentru bani, chiar dacă renunţă de multe ori la lucruri dragi; lucruri care, tăcute, le-au fost alături în momentele cheie ale vieţii lor. Oamenii vând bucăţi din viaţa lor pentru bani.

Această imagine m-a dus în trecut, atunci când acea ieşire de metrou avea cu o totul altă semnificaţie pentru mine. Acolo, pe timpul liceului, aproape zi de zi, ceva se întâmpla. Acolo am aşteptat de nenumărate ori prieteni dragi, ori ei m-au aşteptat pe mine; mi-am îmbrăţişat din suflet prietenii, le-am fost alături, am râs cu ei în hohote, nepăsându-ne de oamenii care ne judecă, am fost aruncată în zăpadă sau pur şi simplu m-am bucurat de prezenţa cuiva drag în timp ce ninsoarea ne încărunţea cu fulgi mari; am primit veşti bune sau mai puţin, am făcut planuri, am împărtăşit secrete, am dat cadouri, mi-am luat rămas bun...

Începând cu toamna aceasta trec singură prin acel loc. Aşa că tot ce simt e mirosul de iarnă si privirile oamenilor trişti. Nu sunt melancolică. Sunt doar studentă. Cu toţii suntem acum.

Dar aleg să nu fiu tristă. Aleg să mă bucur de timpul în care vom fi cu toţii acasă din nou. Si aleg să zâmbesc în cinstea acelor momente!

Vă mulţumesc tuturor.

Oameni de cultură

Pe vapor, în drum spre modestul orăşel Sulina, mi-a fost dat să întâlnesc un cuplu deosebit. În acea după amiază toridă, de la începutul lunii lui cuptor, stăteam pe unul din rândurile de scaune ale bătrânei nave "Banat", în aşteptarea începerii călătoriei de 4 ore către cel mai estic oraş al României. Privind curioasă la lumea ce roia frenetic în căutarea celui mai bun loc pentru admirarea peisajului, văd un bărbat cu un rucsac în spate şi o floare în ghiveci.

La prima vedere, analizându-l şi încercând să îi creez un profil (aşa cum fac cu toată lumea), nu apărea într-o lumină foarte favorabilă. L-am urmărit cum pune floarea pe scaunul din faţa mea, bagajul pe scaun, el aşezându-se pe următorul. Era un bărbat de înălţime medie, cu barbă scurtă, faţă rotundă şi bine făcut. Imediat lângă el, s-a aşezat o femeie, ce purta o fustă lungă vernil şi o bluză neagră, fără mâneci. Evident, călătoreau împreună. Şi ea avea o faţă rotundă, cu ochi mici şi negri, avea păr negru si scurt, iar pe cap purta o pălărie albă. Amândoi purtau ochelari de vedere şi aveau în jur de 30 de ani.

La ora unu şi jumătate vaporul a plecat. Un timp nu i-am mai urmărit pe cei doi pasageri ce stăteau faţă în faţă cu mine. Nefiind nici vorbăreţi, era uşor să îi treci cu vederea. Şi, mai mult decât atât, eram preocupată să mă uit în stânga şi în dreapta la împrejurimi. Când nu a mai părut interesant, am realizat că trebuie să îmi găsesc ceva de făcut 4 ore. Atunci mi-au atras atenţia.

Cei doi citeau. Nimic ieşit din comun până acum. Însă afişau un calm şi o linişte interioară pe care nu am mai văzut-o niciodată la altcineva. Ea îşi pusese picioarele pe un al doilea scaun, îndoite pe deasupra manerului ce la unea. Citea o carte intitulată "Amsterdam". Uneori ridica privirea şi se uita în jur, continuând apoi să citească. El se afundase în lectura ziarului "Dilema veche", parcă uşor încruntat. Erau calmi, senini, tăcuţi, cu toate acestea nu afişau niciun zâmbet adevărat şi nici nu vor afişa pe tot parcursul călătoriei.

Mi-am scos şi eu cartea, începând să citesc. Din când în când, nu mă puteam abţine să nu îi privesc. Mă linişteau, mă făceau să visez şi, involuntar, îi fixam cu privirea. Oare a existat vreo perioadă în istorie, în orice colţ al lumii, când prin "lume bună" la asta te refereai? Doar uitându-te la ei, îţi puteai da seama că sunt diferiţi. Vorbeau puţin, decât strictul necesar, aveau lecturi selecte (singurele ziare pe care am văzut că oamenii le citesc sunt cele de scandal), nu deranjau cu absolut nimic ceilalţi pasageri.

Poate nu am cunoştinţele necesare să descriu îndeajuns de bine impresia pe care mi-au creat-o. De fapt, sunt sigură că nu am. Însă poate o antiteză ar ajuta. La întoarcere, în drum spre Tulcea, pe cele două scaune din stânga mea stătea tot un cuplu. Aveau probabil până în 25 de ani. Nu vorbeau tare şi nici nu aveau ceva deosebit. În schimb atitudinea pe care o afişau era "suntem îndrăgostiţi, aşa că hai să stăm îmbrăţişati tot drumul, indiferent cât de cald ar fi, şi să ne ţucăm cel puţin o dată pe minut".

Nu am nimic împotriva cuplurilor, am văzut foarte multe chiar pe acest traseu. Doar că eu consider că toate au o limită. Oricât de ridicolă ar fi iubirea uneori şi oricâte lucruri ilogice ne-ar determina să facem, întotdeauna există o limită, mai ales după ce treci de vârsta adolescenţei. De aceea, să văd cupluri ca cel dintâi descris a fost o încântare pentru mine. Oameni culţi, citiţi, cu bunele maniere puse la punct, cu un aspect plăcut şi îngrijit, care nu atrag atenţia asupra lor - aceasta este tipologia pe care mi-ar plăcea să o văd mai des.

Mereu mi-am imaginat că voi deveni ca ei. Încă mai am timp şi îmi place să cred că sunt pe drumul cel bun. Iubesc arta, iubesc frumosul, iubesc tăcerea şi cuvintele în acelaşi timp. Am puterea să mă auto-educ, am voinţă şi speranţă. Într-o lume needucată, cu tineri lipsiţi de valori morale, eu cred în şansa mea.

Peste ani, sper să fac şi eu parte dintr-un astfel de cuplu. Ştiu că sunt o romantică, dar până şi eu mi-am pierdut speranţa în lumea asta, ajungând de la "noi" la "eu". Experienţa de mai sus, deşi frumoasă în esenţă, m-a ajutat să realizez cât de departe suntem cu adevărat de o societate complet civilizată.

Care este soluţia?

Criticăm, criticăm şi iarăşi criticăm...

Nu am putut să nu observ cum una dintre caracteristicile generale ale românului este de a-şi da cu părerea. Ar putea deveni chiar sport olimpic şi cu siguranţă am fi medaliaţi. Nu mă refer la tot poporul român, dar sunt foarte mulţi care se încadrează. Să nu mă înţelegeţi greşit: nu am nimic împotriva criticii, însă nu agreez sub nici o formă critica lipsită de argumente. Să vă dau nişte exemple.

Ca fotograf amator, mi-am pus şi eu fotografii pe diverse site-uri, fie ele de specialitate sau nu, pentru a putea fi admirate, evaluate de oameni. Nu vreau să mă autoiluzionez, ştiu că fotografiile mele nu sunt excepţional de bune, dar mai ştiu că nu sunt nici groaznic de proaste.

Acum vine povestioara ironică. Tot publicul de naţionalitate străină a văzut în fotografiile mele potenţial şi, chiar dacă am întâmpinat şi critici, acestea cu fost întotdeauna constructive (îmi spuneau cum aş fi putut face fotografia mai bună din punctul lor de vedere) şi le-am apreciat. Şi ţin să mai precizez că toate aceste comentarii au venit de la persoane cu un portofoliu experimentat. Chiar mai mult de atât, un german a văzut în fotografiile mele potenţiale tablouri. A avut dreptate şi cu ajutorul lui am reuşit să şi vând.

Acum cred că antiteza o vedeţi şi singuri. Dragul meu popor român pare că este orb. Sau nu, poate că vede, însă nu ştie să perceapă sentimente. Personal, pun mult suflet în fotografiile mele (dovadă face şi acest articol) şi vă imaginaţi indignarea mea când prima reacţie a cuiva la o captură de-a mea este, citez, "ce dracu e asta", sau variaţii pe aceiaşi temă. Când site-ul pe care mi se întâmplă nu este unul de specialitate, nu pun la suflet. Însă s-a întâmplat şi pe un site care se vrea serios. Prima mea reacţie: bine, poate în comparaţie cu fotografiile acestui om, eu sunt o furnică ce încearcă să iasă cumva la suprafaţă. Am verificat. Nimic nu m-a impresionat. Criticul meu era doar cineva care încerca să atragă atenţia. Şi cam aşa se întâmplă de fiecare dată.

Ţin însă să mulţumesc, înainte să continui, celor care cu făcut excepţie de la regulă. Fotografilor români, pricepuţi, şi care cu ştiut să mă îndrume spre un rezultat mai bun. 

Din păcate pot să îi număr pe degetele de la o mână. Acum întrebarea care se pretează situaţiei ar fi: este normal? Înţeleg că nu sunt singura care mă izbesc de această "calitate" a românilor. Şi culmea este că nu cer aprecieri gratuite. Vreau doar explicaţii, bun simţ, normalitate. Altfel spus civilizaţie. Pentru că în loc ca propriul popor să mă ajute să devin mai bună, sunt înţeleasă mai bine de străini. "Ai mei" îmi taie aripile ca într-o operă simbolistă. Visez că va veni si ziua răzbunării; zi în care voi putea spune: "Vedeţi, voi nu m-aţi vrut, dar am crescut şi singură!". 

 Voi cei care nu vă aflaţi printre critici, aţi fost vreodată în situaţia mea?

Cine sunt?

Am si eu o viata. Am prieteni pe care ii iubesc si ei ma iubesc la randul lor. Imi place sa dansez, sa rad. Am pasiuni, vise, sperante - ca voi toti.

Nu judecati inainte sa cunoasteti!

Arta de a pilota pe ploaie

Nu am înțeles niciodată cursele de mașini, nu am înțeles piloții care își asumau riscuri. Dar m-am gândit că sunt fel și fel de oameni care practică sporturi mult mai periculoase. Însă Enzo m-a învățat. El a înțeles și m-a făcut și pe mine să înțeleg.

Totul pleacă de la dorința de a fi campion. Satisfacția de a intra în cursă și de a avea o șansă. Nu contează că nu termini primul. Contează ca atunci când totul se termină să nu simți regretul că nu ai participat sau că ai abandonat.

Așa este și în viață. Și deși Enzo este doar un câine, el știe. Pentru că spre deosebire de noi oamenii, el a învățat să asculte. El știe că tot ce are sunt gesturile.

Cartea Arta de a pilota pe ploaie merită fiecare minut din timpul nostru. Scrisă într-un mod dureros de sincer - naratorul fiind un câine - povestea este o dovadă de sensibilitate, determinare, dorință și speranță într-o lume în care scopul scuză mijloacele.

Citiți-o, savurați-o, bucurați-vă și plângeți! Pentru că în momentul când povestea se va fi sfârșit, tot ce puteți să vă doriți este să o luați de la capăt...

Mașina merge încotro ți se îndreaptă ochii. - Enzo

Fragmente de stele

Mi-am imaginat mereu că atunci când un vis se îndeplinește, o stea se aprinde. Sau cel puțin că există o legătură între vise și stele. Dar apoi mă gândesc că visele care se îndeplinesc sunt de fapt dorințe. Ce legătură au dorințele cu stelele?

Mi-am imaginat mereu că fericirea este alcătuită din fragmente de vise îndeplinite. Dar visele sunt dorințe; și dorințele stele. Deci fericirea este o stea peticită cu speranță.

Mi-am imaginat mereu că a spera face parte din firea noastră. Nu m-am înșelat. Am văzut cum toți avem darul de a spera până dincolo de existența posibilului.

Mi-am imaginat mereu că lucrurile imposibile sunt cele care, prin definiție, nu se îndeplinesc niciodată. M-am înșelat. Am văzut cum dăruirea sparge orice barieră și trece dincolo.

Mi-am imaginat mereu că dacă îți dorești ceva poți obține. Nu trebuie decât să te dăruiești acelui lucru, să speri, iar apoi el se va transforma într-o stea pe cerul sufletului tău și îți va lumina calea fericirii.